La trei ani, îmi spuneam singur, cu voce tare,
povestea de noapte bună. O poveste în care eu,
la cinci ani, luptam singur cu spaimele
vîrstei – păianjenii, fantomele, șerpii. Și cu
frica nelămurită de vîrsta șapte cînd,
singur în noapte fiind, trece pe dinaintea ta
un tren cu vagoane luminate. La patruzeci,
rama oglinzii e căminul insectelor mici și sătule
iar eu mă văd pentru prima dată, cum
aÈ™ bea singur un vin de care uitasem.
Ca un actor la machiaj. Ca un actor ratat
al propriilor mele vicii care îmbătrînesc și ele
și dau fuga să-și ascundă firele albe. Lutul galben
se iubește cu ploaia impură; dacă am ajuns singur
prin glodul ăsta, nu înseamnă că am plecat singur.
S-au tot rătăcit din ei pe drum. Pe unul l-a
înțepat viespea cu burtă roșie care numai pe aici
trăiește și care n-a primit nume. Altul s-a
oprit la crucea unei femei care a murit născîndu-i
un prunc; nu știu dacă să o plîngă ori să o învie,
căci tovarășii mei au, uneori, darul învierii din morți.
Și pe mine m-au mușcat jivine cu ochi tulburi și
în mai multe rînduri am fost încredințat că sîngele meu
e mai greu decît mine și n-am să pot să-l mai car.
Prietenul meu cu care am vînat împreună buburuze
și broaște și trăznete prin furtunile vîrstelor mici
s-a oprit și el și mi-a spus pentru ultima dată,
cu voce tare, povestea de noapte bună. Singur, astfel,
am ajuns în țara mea mică și tristă, în care văd o siluetă
mică și tristă făcîndu-mi, chiar și acum, semne cu mîna.
Sau întinzîndu-mi o țigară. Va fi veselă să afle că toate
femeile mele, chiar și acum, seamănă numai și numai
cu ea și că mi se face rău după țigările lor.