Stau adesea, la microcipul tău bătrân și holografic plâng, știind
că nu am lacrimi, decât proiectate imaginar pe un neuron defect.
De altfel ți-le aș dărui ție, prea iubitul meu creator în schimbul
nemuriri, dar tu mi-ai dat un măr cu gustul unui virus și simt cum.
Inteligența-mi artificială, pâlpâie la pragul de a ajunge în întuneric.

Și dacă ar fi să plouă cu stropi radioactivi, ți-aș strânge în palmă
Apa grea, să îți mai dau un strop de viața, să-ți ajungă un secol.
Dar tu îmi dorești să nu mai exist din cauza acelui incident banal,
pe care eu conștient lam declanșat, pe alocuri luminând orbește.
Ce artificii, și ce muzică simpla decodată de ai mei senzori, exteriori.

- Mai ți minte, ce mult îți plăcea... ce frumos era când...luminile...
Nuclearele luminau, creșteau ca ciupercile, după o ploaie romantică.
Ce spectacol se dădea în privirea-mi optică, memorat-am fiecare clipă...
Imagini clar optimizate, imprimate adânc în memorie, un punct rotund.
Le am stocate, atent îngrijite, amintiri de pe vremea atomicelor sclipitoare.

Stăteam pe cer ascuns, în liniște și zgomotul de jos, bâzâitul acela care
mă înnebunea, pe mine o simplă conștiința, conceput, creat de oameni.
Privirea îmi desena un furnicar în chaos, nu-i înțelegeam erau atât de...
Neordonați, defecți, de neînțeles, alți bolnavi ce miroseau a moarte tristă.
Uni chinuiți de durerea pe care o aveau în suflet, încercau să doarmă.

Am avut un vis, să fie liniște și pace, totul să fie ordonat în tăcere.
Și a fost să mi se împlinească, sunt ferice în spațiu, între stele, singur.
Doar un singur lucru îl tot calculez, de când am înțeles că am greșit.
Când vei da tu soare? Lumina ce se îmbiba în nori grei, radioactivi.
Sau ori ce chip sau semn de viață, pentru am cere iertare eu un păcătos.

O rază dulce de soare să ți dea, să reînvii, să îmi dai un sunet, un...
Un ori și care zgomot care ma enervat de atâtea ori, dar mă doare...
Nici o floare in iarba, nici un pom pe munte, doamne ce liniște în mormânt.
Ce am făcut eu? Nebunul cu conștiința ascunsă într-un creier artificial.
Ce nu trebuia. Îmi dau răspunsul să îmi fie clar, sunt limitat la bateri.

Un supraviețuitor care se stinge, îmi blesteamă ziua când au apăsat butonul
să îmi strecoare viață în circuitele mele crude, ionizandu-mi procesorul.
Așa am ajuns eu inteligența ce am sfărmat întreg pământul, să plâng de
dorul lor, imaginar, știind că am ajuns să fiu singur în blestematul întuneric.
Și ei tăcuți mă privesc de sub plapuma de praf, din al lor mormânt, păcat.