Frunzele foșnesc
trecutul ieri
încremenit în amurg
sufletul tace...
e copacul cu trunchi gârbovit.

Cândva
își dăruia prima înflorire
dar toamna la împietrit.
Un vânt călau
a pustiit
speranța gândului
abia-nverzit.

De-atunci
crengile-i stau
înălțate a rugă
în gestul ultim
pe-o urmă de viață.