toamna o stoarce din mers
ca pe un strugure
pumnul
sub tâmple-i albesc întâmplări
un osuar
unde numai umbra coboară
să aprindă o candelă

în locul inimii duce
un ochi larg deschis
el nu știe să plângă
nu știe
el e fântâna unde cel trudnic
își umple carafa de drum
ciobul în care-și zărește
oboseala iubirii furișe


ți-a putrezit glasul pierduto
a lăstărit lutul de când te așteaptă
iar tu
te oprești de-o mirare în poarta luminii
îți faci cruce cu toamna
și tremuri.