îmi pierd visarea în trezire
lasând uitării o lume netrăită.
lumina îmi invadează ochii,
și-mi arde, din minte, viața nopții.

rămân doar întrebări, frânturi de amintiri
și imagini ce nu își găsesc locul.

celălalt eu era, parcă, mai vesel,
parcă ar fi trecut prin lume ca un mugur de floare.
este atât de departe acum, dar nu singur,
străbate zarea cu privirea, și taie pământul la picior,
se cațără pe acoperișul lumii, și plutește uneori în aer,
precum un pește ce își poartă zboru-n ape.
mai plânge uneori…și râde. dar pare-a fi cu totul alt om.

celălalt eu, nu e Eu și totuși e născut din mine.
aceiași ochi ii necăjesc gândirea,
aceleași buze par să-i sfarme liniștirea...
e-același eu, dar pare-a fi cu totul altul.

și uneori mă-ntreb, de-ai fi aceeași,
Tu, muză a gândirii mele?
să fii aceeași sau visul unui vis,
sau, precum eul ce habar nu are,
de mine și a mea ființă,
ai fi și tu cu totul alta, o nouă tu, mai bună și mai rea,
închipuirea-nchipuirii mele?

zadarnice-ntrebări își găsesc suflu-n golul nopții,
gândiri fără de sens dau formă-nchipurii,
în clipele în care mintea zburdă slobozită de taina rațiunii.

se-ntâmplă-n miez de noapte,
visarea să trăiască, o lume efemeră, durând a mii de ani,
însă abia o clipă de-i ia să se consume, în lumea cea de azi.