Voi spirite neadormite,
ce vă-amintiți acum de mine.
Neprihănite umbre, prezente în eterna-mi nedumerire.
Mă faceți rob, să torc din ale voastre taine.

De-aș fi dușmanul vostru, v-aș alunga pe toate,
dar vă iubesc și nu mă-mpotrivesc.
Va-ascult pe fiecare, la ceasul meu târziu,
vă retrăiesc toți pașii voștri, spre iluminare.

Nicicând nu v-aș trăda, prin sânge-mi curg
slovele voastre, și prin viscere,
îmi fumegă făptura voastră din abis.
Purcede-ți dar și-mi spuneți vorbe blânde,
neostoitelor chemări din dimineți.

În fiecare ceas cuvântul vi-l ascult,
gonesc toți vulturii planori din ceru-mi sfânt.
Tai cu bomfaierul lianele ce mă-nconjoară,
ca să le fac o scară spre purul infinit.

Urmăresc direcția, din ochii mei și-ai voștri,
pân` la răscrucea dintre vii și morți.
Mă umflu și dezumflu de rituri ce-mi apasă crezul.
Cu coviltir, de eres, aș vrea să îl acopăr.

În noaptea mea de veghe, cu tăinuite presimțiri,
uitările, le las de strajă.
Un scut din vechea obște ce ați lăsat-o mie,
mă apară de demoni, născuți din vechiul mit.

Și nu uitați de legătura noastră și firu-i
care atârnă în memorii.
Depărtarea voastră însetează de cuvinte,
și numai spuma revărsată în poeme o mai stinge.



14 octombrie 2010