Nimic nu pare
a fi cu putință
fără îndoiala
ce-nconjură
iubirea
cu ea însăși

fără nostalgia
care te înalță
spre "dulcele haos"

spre
simulacrul
acelei simultaneități
unde tu presupui
o "continuă ilimitare"

unde
tot ce va mai rămîne
din tine
va fi absența

prin care
Prezența deja
va fi trecut?