Azi noapte, tată, mi-era nespus de dor de tine. Te-am visat trist în acel tricou ce nu îl pot descrie. Deși, îl știam atât de bine, tată! Erai așa cum erai tu. Tăcut. Și așteptai mereu să se întâmple altceva.
Știam că ești bolnav de boala timpului incurabil. Nu voiam să îți arăt că știu. Și tu știai că știu. Nesuferită era astfel viața noastră! Doi bolnavi de timp ce am voit dintotdeauna împreună să fim, însă nu ne-am născut la timpul potrivit.
Tată, ieri am hotărât să mă fac apostol. Să plec la pescuit de oameni. Tu nu te-ai priceput niciodată la așa ceva. Deși te-ai trezit din beția vieții când ai aflat că eu, fiul tău, voi fi pescar de suflete.
Tată, este distractiv să aduni sufletele la un loc! Simt că sunt pescar. De multe ori le povestesc cum prindeai tu pește. Aveai nenumărate undițe și ne odihnă la fel. Întotdeauna prindeai cei mai mulți pești. Uneori, tată, erau și cei mai mari.
Ah! Tată, acum când nu te mai am, mă uimește durerea lipsei tale! Când te știam departe, dar în această lume, mă orientam după stele, și când îmi era dor de tine, știam că ești sub steaua pe care în noapte o priveam. Nu îmi doream să fiu alături de tine. De fapt, nici azi nu îmi doresc, dar nespus voiesc să știu unde ești.
Tată, îmi este nespus dor de tine!
Tată, nu mă mai pot orienta!