Nichita mi-a fost vecin de chilie
Și-n fiecare zi ne predica cîte-o Liturghie.
El însă nu avea nevoie de cuvînt,
Cuvîntul lui era descint.
Din muguri , fluturi scotea
Si pe prunc , copil îl boteza.

Pe noi cu versuri ne-a insamintat
Și apoi a plecat,
Fără ca măcar să știe
Că el n-a fost om,
Ci oază de poezie.