sunt unii care se plimbă cu tații pe pajiști
ascultă pământul într-un mod ciudat își înfig
unghiile în lut și cheamă adâncul

alții își caută chipul în găleți cu ape neliniștite
sapă fântâni până dincolo de moarte
și se întorc cu prăpastia în sine
și-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă

eu nu
nu mă plimb cu trecutul
nici nu vorbesc cu cerul
cu profunzimea asta grasă din ființe
între cer și pământ sunt doar eu
nu caut nimic pentru că m-am obișnuit să
nu te găsesc
mi-e teamă să-ți mai rostesc numele

am învățat să mă iubesc sincer
ca pe ultimul om care trăiește
pe dunga asta aglomerată dintre
viață și moarte