Câteva versuri devin grațioase, o urgență pe coala de hârtie.
Cu pixul între degete, mâna îmi cade ca o capitulare pe coala de hârtie.
Priveam pixul dintre degetele mele ca pe o vendetă optuză cu sânge rece.
Vreau să pun timpul în paranteză, așa cum se întâmplă cu vorbele unui străin.
Îmi este greu să știu ce să îi spun fetei din poezia pe care o scriu.
O întreb când ne putem vedea din nou pe coala de hârtie.
Ea rămâne nemișcată și se uită fix printre rândurile poeziei, înainte de a-și ridica ochii spre mine.
Mă simțeam ca un cufăr viu plin de gânduri și amintiri, vise și năzuințe.
Îmi las privirea pe umerii ei goi și o dezbrac cu ajutorul cuvintelor.
Ea nu protestează.
Deodată paianjenul din colțul camerei începe să tușească, eu mă decuplez de poezie.


Păianjenul din colțul camerei îmi vorbea prin tăcere.
Cobora prin tăcerea lui spre mine.
Dincolo de surâsul său era nimicul.
Din disprețul clipei vedeam pe firul subțire, coborând în urma păianjenului, femeia.
Credeam că ea vine spre universul meu să îmi mângâie rănile imaginare.
Deodată păianjenul a început să tușească.
Vedeam în el născocirea fricii.
Femeia cobora în tăcere pe firul subțire de păianjen spre universul meu.
Ochii mei căutau adevărul, între ea și păianjen.
Atunci am strigai;
De ce mă înșeli cu paianjenul?
Lumina obscură a camerei, devenise tăcere.
Răsuflarea femeii nu era nimic altceva decât răsuflarea propriilor mele versuri.