Sensul luminos al cuvintelor vine din comparația cu noi înșine.
Sigur că fiecare cuvânt reprezintă un șir de imagini repetând amintirile din noi,
Uneori îngemănate și încurcate cu altele aparținând propriei noastre ființe,
Și de fiecare dată când pronunțăm unul căutăm înțelegerea între rememorări și forme.
Dar există în sensul obiectului altceva decât prezența noastră?
Când spun – ți-am adus ceva,
Mă refer la apropierea acestei aduceri?
sau la gândul pe care îl fixăm numindu-l,
că între mine și tine trecutul s-a apropiat tot mai mult,
până când a ajuns în mâinile noastre?
Dacă afirm – te țin în brațe,
Spun că interacționez cu tine și din alte motive decât brațele mele,
sau că în mișcarea pe care o reținem de foarte demult,
căldura vieții și a noastră s-a așezat definitiv pentru a-i da un drum?
Dacă mă gândesc că râzi,
Înțeleg că locul unde se încumetă cel mai mult dorința de a trăi
sunt buzele tale?
ori văd o aprobare pentru propriul meu puls,
și-o confirmare a energiei mele ?
Cuvintele sunt reprezentarea noastră
Cu mult înainte de ridicările din sprâncene,
când sensurile lor mute erau doi ochi și două brațe care ne cuprindeau
arătându-ne ce suntem noi și obiectele.
Dacă spun iar – erai aici,
Mă refer la maniera în care percep locul, de unde lipsești?
sau la modul în care eu însumi mă pot înțelege față de locul ăsta?
El fiind o apropiere de ceva urmărit și dorit,
Urmărit pentru ca așa mă puteam înțelege,
Alături de ceea ce căutam fiindcă mă atrăgea,
Și în chemarea aceasta îndrăgind ceea ce pricepeam și vroiam,
Ca o confirmare a acelei clarități și atracții
Ce vine din fiecare mișcare și fibră
pe care ni le rememorăm în gânduri,
Ajungând să purtăm ce exprimă cuvintele.

Suntem noi, în lucrurile pe care le privim.