vrea să am un
prieten țigan
poet să fie el și
mai toată familia lui
tot din poeți să fie
mânca-ți-aș

pălărie mare de
gabor bătrân să aibă el și
pantaloni negri
largi
scrobiți până
la cea mai tare tărie de
nevasta lui cu cei mai frumoși sâni
din întreaga țigănie să-mi

recite cu accent grav aș vrea să-mi
zică dintr-un foc mic
poeme mari de-ale
beatnicilor încă în viață să
poarte mustață mi-aș dori nespus
pentru locul dintre
buzele și nasul puțin cârn
al prietenului meu de etnie
rus la

chitară aș vrea să-l aud cântând cu
degetele lui noduroase
crăpate de câmp crăpate
de țiglele puse cu ziua
mereu pe acoperișul
altor case ca să

trăiască bine țiganul meu frumos să
cumpere zeci sau
poate chiar sute de volume
bune de la
cele mai periferice librării și
anticariate din lume aș

vrea să le știe
pe toate
pe de rost
așa cum
un popă de sat mic își știe
toate liturghiile și
toți enoriașii
pe de rost vreau

să stau lângă el
serile calde de vară pe-o
pătură pe-un
deal fără ani să
frigem cârnați de filipești pe bețe și el
să-mi povestească foarte
foarte trist despre
ceilalți țigani despre

cum obișnuiesc să intre noaptea târziu
peste el
în casă
lovindu-l cu pumnii
cu picioarele
spărgându-i ostentativ oalele
mâncându-i cu mare poftă
sarmalele
curmalele
icrele de manciuria și
pâinea de casă (făcută desigur
o dată la trei zile în
cu totul și cu totul
altă casă) „ei

mă urăsc prieten bun ei
de fapt nu sunt din
neamuri de poeți și
nu vor fi niciodată
mânca-ți-aș” să-mi spună
prietenul meu țigan
cu privirea-i din ce în ce mai
întunecată „de n-aș
avea mâncare să le-astâmpăr foamea
m-ar ucide fără milă m-ar
rupe în bucăți și
mi-ar vinde la kil
plămânii
mațele
rinichii și
inima prin
depărtate străinătăți prin
india și
china aș

putea să-i fac oameni
pe dilăii ăștia ordinari
hoți de-alamă pe
țăranii ăștia burlănari care
nu cunosc nici măcar
adevăratul sens al cuvântului
mamă i-aș

învăța pe toți carte să
aibă multă parte le-aș

ține seminarii lungi și obositoare
despre simbolistica nuanțelor deschise la argento
după care
i-aș pune să se uite geană
la memento prietene

m-aș face luntre și punte crede-mă
pentru frații mei negricioși
mustăcioși mi-aș
vinde și casa de-aș ști că
peste cinci-șase ani
măcar unul din ei va ajunge
mare ambasador
undeva în lhasa dar

vezi tu e
prea târziu pentru ei e
mult prea târziu pentru mine acum
stau la povești neserioase
cu tine trag din
pipă scot
rotocoale albe de fum și
cancerul intră în mine ca mălaiul extra fin
printr-o sită acum

totul e pierdut
iubit prieten soț
de sânge

fii bun dară
nu mai plânge și
scoate din rucsac încă o
fetească aproape acrișoară s-o
facem pe din două și
la sfârșit să cântăm
același cântec scurt
de nuntă
pentru
a zecea sau a
mia oară”

așa mi-ar vorbi
țiganul dulce cu
glasu-i din ce în ce mai dulce
sperând că poate
într-o zi o să scriu de el printr-o revistă
de profil cultural
mulțumindu-i în post-scriptum pentru
săptămânile grele în care
m-a învățat ca pe copilul lui
să cânt la țambal cam

așa ar fi prietenul meu
țiganul poet și
exact așa mi-ar plăcea să-l
țin minte:

bun la toate puțin
plângăcios și
în față să aibă lipsă
un mic dinte
de minte

serios