„Sigiliul firii ești, ci ca să- i fii
Tipar etern, cât oameni vor fi vii.“

( William Shakespeare „Sonetul XI”)



Două ceasuri într-un loc aparte ,

Câte unul în fiecare an...

Cadou fără pretenții,

Jertfă pentru uitare ...




Unul, într-un avânt nerăbdător

Din praf amestecat cu lacrimi,

Þâșnind pe ușa larg deschisă

Cu pași tăcuți și temători

Spre noul cu parfum de viu,

Ce-un zâmbet larg își așternea

Pe fața-i cu pomadă plină,

O nouă lume, pe care tu,

Copil hulpav, o adorai,

Neînțelegând nici tu ce vrei ,

Ce ești sau ce vei deveni.




Iubirea ta nemărginită

Dintr- un ospăț pantagruelic,

Crescu în tine o creatură,

Un alt eu....

Cu vise spre nemărginit

Și întoarceri în trecut.



Un ultim ceas pe- un timp tăcut,

Un ultim an de încercări și joc

Se petrecu într- un alt eu

Ce devenise tu.

Plecând frivol am înțeles

Ce rost și ce pecete

Își puse soarta pe- al meu umăr,

Când jertfă eu lăsasem

La ale ei picioare,

Un ceas,

Un timp din ceasul meu....



Cugetul plecâdu-și capul

În fața ta și-a sorții,

Lăsă ofrandă nevăzută

Un ceas, în lacrimă-nvelit.

Și așa din dar,

Ofrandă se făcu...

Un timp din eul meu

Și două din ceasurile mele,

Un început și un sfârșit,

Creat- au viața pentru mine,

Lăsând în schimb o amintire,

O viață ca de teatru,

Pierdută-n Clujul de atunci,

Neregăsită acum.