camera cu pereții văruiți de atâta timp
era traversată de cuvintele bunicii
care înghețau la fiecare colț al sufletului
răspunsurile întârziau de-a lungul unui coridor
acolo în umbra mea
acolo unde verdele ținea loc de cer
și toate se petreceau așa cum trebuie
în necuvinte

bunica mă ducea de mână
și mă simțea ca un copil
dar aveam o sută douăzeci de ani
de când n-am mai murit