Lucoare oblică peste țigle și cărămizi banale-
Zidărie imaculată, și peste tot unde
Șiroiește apa, unde mătura și găleata de lemn
Își fac datoria. Mândre de casa lor, nevestele
Meșterilor își duc viața frugală și castă
În curțile frecate cu săpunul și peria.
Frunzișu-i rar și statornic. Nicio briză
Nu zburlește coroana tunsă a copacilor.

Niciun clavecin emblematizând
Armoniile și dizarmoniile dragostei;
Niciun pește lubric, niciun măr, nicio pasăre
Cu ochi mari, gata să-și ia zborul din cușcă, în timp ce fecioara
Își ascultă don-juanul, nimic nu tulbură
Desăvârșirea lucrului.
Nimic întâmplător, nimic de prisos.
Lipsesc și câinele murdar, și rachiul de foc.

Tânăra femeie cu spatele la noi își așteaptă
Bărbatul la ceai. Mereu va aștepta
Până când se vor risipi culorile pânzei
Și digul ruinat va slobozi valul lacom al mării.
Dar e viață și aici. Și ușa dinspre curte a casei,
Plesnită de sare, e și ea o dovadă palpabilă
Proaspătă în memorie ca și dungile soarelui
Vărgând fațada caselor de peste drum.

Băiet fiind aici ședeam. Am cunoscut
Cărbunele sticlind în hambar, lucirea
După-amiezii limpezind masa din salon,
Tavanul boltit în jos ca o lingură.
Trebuie să stau și acum în camera joasă,
Copil ciudat îndrăgostit de cuvinte,
În timp ce încăpățânații mei tovarăși de joacă
Visează la foc și sabie în câmpii cu grozamă udă de ploaie.