misterul abosoarbe durerea
lacrimi ce vin
nu ca o simfonie
ci un continuu clocot
în sânge și în toată această șovăială
ce o numim dorință
suntem șuvoie de nevoi
mânjim realitatea cu noi
și fiecare secundă ne pare
mult prea a noastră
dar nu vedem
oare
cum picioarele ne umblă
fără noi în noroi?
avem ochii spre cer
dar sufletul e amputat în pământ
mestecăm în supradoză
visele
apoi ne ghemuim în fericire
ca o răscumpărare că suntem
că suntem ce?