Soarele drept și-o frântură de cer alb ce se mută,
zvâcnetul ei lovind în geam desene hilare,
hainele strâmte ale cuvântului ce-mi împrumută
ziua de ieri țipând a roată-n fiecare.

Timpul foșnind, agresat de-o materie care trece,
lumina flămândă care-ar vrea să fie copac,
învelișul comun al amintirii ce mă petrece,
…rătăcind prin iluzii ,parcă, un creier opac.

Sângele tău bântuit de priviri inocente
scâncind ritmic silaba tăcută a uitării,
surâsul meu ostenit împerecheat cu trecutul…

Da! Moleculele trupului, dureros de-amețite,
numărând, încă, în poemele mele,
stele pe cer… și stâlpii de telegraf…

Ileana Popescu Bâldea