Trebuie să mă conving că sunt vie.
Să miros o floare, să sparg un geam,
să mă agăț de oameni, să-i sufoc.
Celor mai rezistenți să le prind funii
de gât și să trag de capete cu putere,
cu multă putere.

Apoi să adorm. Să visez că nu am
nevoie de voi, că voi sunteți nimeni
și că nu vă cunosc. Apoi să fac punți
între noi ca să nu vă pierd. Apoi să
atac, să rup din voi carnea fâșii și
să plâng.

Apoi să vă chem și voi să veniți toți
la mine, râvnind mângâieri. Iar eu
să nu vreau să vă văd, iar eu să nu știu
că sunt moartă și liberă.





(DRAMATURGIA LUCIOASELOR FUNII, ed. Vinea, București, 2014)