De când sunt singur în odaia plină de frăgezime
ca de spirite ce mă răscolesc
și zvârcolindu-se ies din țărâni și cer
înconjurându-mă? De când sunt ca trandafirul
ce în glastră singur își vorbește, rupt, părăsit
de trupul copacului? Și așteptând îmi las ochii
să facă un poem din firimiturile
tuturor cuvintelor, din aceste cuvinte
ce aparțin unor rase pe care nu le cunosc
vărsate în mine, mie neamuri.
De când am rămas neatins de mâinile
nici unei iubiri, ca o Biblie, încrustat
cu lacrimi, de când am rămas
numai speranță în Dumnezeul de sus,
numai credință în Dumnezeul de sus,
numai dragoste în Dumnezeul de sus.
Ce mult mă asemăn cu o femeie,
cu o roabă credincioasă
uitându-și pruncul și casa și florile
înmugurite pentru a alearga în mâini cu vasul
greu de untdelemn în calea Domnului.