Amiaza vieții a alunecat pe-un vârf
s-a logodit cu soarele și apa-ntinsă
nu-mi pleacă niciun catarg din port
aștept de mult cocori în depărtări

Îmi amintesc neclar blândețea mamei
răsfrântă la treizeci de ani trist
nu-mi trebuia altceva totuși speram
să-mi tocmesc un cămin senin

În el să-ncapă lumea jucăriilor
fără alt mare alb judecător federal
decât mine – iertătorul unei lumi
cu piei roșii și obiceiuri drepte

Părinții-mi sunt departe pe-ostrov
Peninsula ori avanpostul mării
vine-o briză și aud câmpii seara
șoptesc ce mai face-un timp apus

Deschid o cărțulie și-aștept să văd
de-ntreabă tata dacă-i un erou în ea
îl îndemn s-o citească el se codește
nu-l vede bine – complex paternal

Orice drept de-autor se revendică
mai întâi din geniul dat de părinți
începe brusc să-și înalțe plutirea
imaginației dintr-un pumn de copil