am alergat mereu să ridic frunzele căzute
să aduc fluturi și puf de păpădii
aproape de noi
am tot încercat
să aflu ce are în cap păpușa
să ți-o pot repara
și nu mai știu de câte ori
chiar și-n întunericul care-mi cădea
am privit în ochii tăi
ținându-te de mână când oftai
mereu grijulie
la ceea ce-ți place sau nu

am tăcut deseori multe bucăți din mine
și m-am străduit să rotunjesc
colțurile dintre noi
uneori transpunându-mă
în tine
până la sânge
alteori înghițind speriată pastile amare

dar azi
nu mai vreau să tac
să-mi fac mulaj după chipul tău
risipind suflet neprimit
azi deschid poarta acelei sincerități
care începe cu ceea ce nu pot fi
ori ceea ce sunt în fapt
și fac loc
acelei dezgoliri cu aspect rugos și vinețiu
fără de care
păpădiile nu pot respira