Fulguleț înhamă iar
Doi căluți strălucitori
La trăsura-i de cleștar
Ieșind iute dintre nori.

Ceru-i plin de-o presimțire
Mai frumoasă ca-n povești,
FulguleÈ›, de o iubire,
Cum, la oameni doar, găsești.

Ca să poată să ajungă
Și să-mpartă tot ce are,
Trag căluții albi, să-nfrângă
Neagra, muta depărtare.

Nechezatul lor trezește
Pe copiii ce visează
Că o stea, din drum, se-oprește
Și pe nas li se așează.

Nori umflați, căzuți pe spate,
Tăvălug, în urma sa,
Stau cu greu proptiți pe coate,
Lung privind la Fulg-de-Nea.

Mititelul ăsta! - fie! -
A zbughit-o din lăcaș,
Ca a Iernii Bucurie
Să o ducă la oraș!





Pentr-un zâmbet de copil
------------------------


Lumea-i plină de copii:
Unii gureși și zglobii,
Alții, tare supărați,
De răsfăț împovărați.

Fulguleț, din cer, îi vede,
Însă nu prea îi mai crede,
Că doar a-nfruntat și el,
Vai, răsfățuri fel de fel.

Rostul lui, de-atunci, e altul:
Să coboare din înaltul
Boltei sale,-n chip umil,
Pentr-un zâmbet de copil.

Unul alb, curat, pe-o față
Bosumflată, neagră, creață...