Când se-anină-n codru verde
glas de noapte,
plin de șoapte,
mă surprind gândind
că nicăieri,
că niciodată,
firava-mi ființă,
cânt uitat de mandolină,
cânt uitat sub o sulfină,
veste n-o să-ți lase
de trăiri nearătate.

Tu te miști în spațiu sacru
fără ca să afli;
doar adâncu-ți se-nfioară
de ideea ce se naște
dincolo de fapte.

Într-o zi, fără să bănui,
te vei coborî în adevărul,
mărturisitorul,
ce apare-n orice zi,
așteptând ca tu să fii
întregitorul...