Era Achim, un tânăr cu umerii semeți,
Venit de prin Bănie, de pe vreun mal de Olt,
Era înalt nebunul, cu palmele, lopeți
Și mânuia cuțitul, ca nimenea din front.

Era viteaz și iute, prea multe nu vorbea,
Era om bun, dar firea-i mereu tot fioroasă.
Nu știu... copii, nevastă sau frați de mai avea,
Că nu spunea la nimeni ce doruri îl apasă.

Și voluntar venise, la Piatra înrolat
Orfan, fără de tată, cu-o mamă mai bătrână,
Acas' lucra pământul, ce gând l-o apucat
Să-și lase vatra-n urmă, să țină arma-n mână

Grigorie e-al doilea, un preot din Sibiu
Evlavios, cum rar găsești printre ostași
Un june cu ochi negri și părul castaniu,
Un ardelean cu milă, din neamuri de clăcași.

Iscoada oștenească a Statului Major
Nu ține cont de funcții, de școală sau de nume,
Nu-i pasă că ești popă, sau poate, dracu’ gol,
Te-mbracă-n uniformă și te trimite-n lume.

Avea o soață-acasă, ne mai zicea-n cazarmă
Că-n doliu îl așteaptă și-n rugă la altar,
Pupându-și cu credință o cruce de aramă
Ce-i mai dădea putere să lupte în calvar

Și printre noi, Arsene, un puști de prin Banat,
L-au luat din facultate și l-au trimis în chin.
Nu știe el prea multe, dar gându-i e curat
Și ochii lui albaștri, speranța încă-și țin.

Era slăbuț, sărmanul, nici nu fuma, nu bea
De-avea vreo slăbiciune, avea doar la mândruțe,
Își amintea adesea, ce chiuluri mai trăgea
Să tăvălească-n paturi femeile drăguțe.

Avea un frățior, părinții... și ei juni.
Ne povestea năzbâtii, să râdem în tranșee,
Era copilul nostru... în scutec de cărbuni
Crescând prin fumuri groase cu chip de orhidee.

=======

Pe malurile Volgăi, pe ruși i-am atacat
În iaduri, în noroaie, în sânge și măcel...
Infanteriști toți patru, doar noi am mai scăpat
Batalionul trei... ce-a mai ramas din el.

Și batem în retrageri prin stepele aride
Unde doar spinii gheții mai înfloresc în piele
Și negura-i prea deasă, cărarea ne ascunde
Prinzând lumina-n sine, din soare sau din stele.

E Stalingradu-n flăcări, ne-a pârjolit armate,
Căzut-au sub ruine soldații, mii și mii
Cu armele în brațe, cu ranițele-n spate,
Speram o garnizoană nemțească a-ntâlni.

Suntem lihniți și frigul pătruns e până-n oase,
Muniția-i puțină, Grigorie-i rănit
L-au împușcat în umăr și palmele-i sunt arse
De suflul de grenadă, cand ochii și-a ferit.

De două zile-n chinuri, mărșăluim răniți
Spre-armatale germane, spre frontul din Hodin,
Cu pași domoli prin ghețuri, cu ochii împânziți
Puterile în trupuri de-abia de se mai țin.

E drumul nostru lung si tot mai lung ne pare
Și demonii ne zboară în cugete și-n minți
Dar casa ne e dragă, speranța nu ne moare
Și viscole de-or bate, rămânem neclintiți.

Tot colindăm abisuri de gheață prin păduri
Vânați de rușii ageri ce urmele ne-au luat
Fără muniții-n arme, sleiți, fără armuri,
Fugim în întuneric pe drumul afundat.

=====

Prin inimă de codru, departe ajunsărăm,
Bocancii-s rupți în talpă și țoalele ni-s zdrențe
Prin frigul infernal în palme mai suflăm
Să ne topim zăpadă și sloiuri de pe fețe.

Se-apleacă pomii-n vânturi și ramul parcă plânge
Grigorie, cu ruga-i șoptită printre buze,
Mă întărește-n suflet, să uit de ochii-n sânge
Ai camarazilor căzuți sub gloanțe și obuze.

Și cum mergeam hoinari, pierduți prin uscăciuni
Un glas de neamț se-aude-n tufe, răgușit:
”Bewegen Sie nicht!” - „Suntem soldați români
Nu trage!...'n p---a mătii!" răspunde -Achim, răstit.

Ni se-arătă în față... Era un lunetist
Trimis de garnizoană de veghe-n avanpost.
Am prezentat onorul soldatului nazist
Și-am mulțumit la ceruri c-avem un adăpost.

Ne duse în cazarmă...Erau curați cu toții,
Infirmeria goală, provizii-ndestulate
N-au cunoscut războiul, nu au simțit cum morții
Îi murdăresc în suflet și-n gândurile toate.

Și ne pofti la masă, ne-au dat și haine noi,
Le-am povestit prin semne că Stalingradul cade
Că-ntregi batalioane târâte prin noroi
Sfârșit-au sub șenile și-obuze de blindate.

Ei așteptau din vest treizeci de escadroane
C-ajuns-au înainte să cerceteze plaiul
Or fi puțini acum...vreo două-trei plutoane,
Dar într-o săptămână se va-nmulți alaiul.

Și-atunci vor asalta orașul în ruine
Să aibă-n stăpânire și cursurile Volgăi,
Dar rușii-i vor primi în foc de carabine,
Că împrejur au cuiburi, să-i prindă în bătăi.

Dar nu ne-au dat crezare... naziști înfumurați
Și nu s-au abătut din planul de atac.
Ne-au ordonat serviciul, că suntem aliați,
De nu, simți-vom gloanțe cu zecile-n stomac.

==========

E liniște...În cortul nostru, niciunul nu adoarme
Ne sfătuim în șoaptă, adânc in miez de noapte
"În Stalingrad de-om merge, vom fi căzuți sub arme,
De-om zice nu, ne-așteaptă, la fel, aceeași moarte.

Eu fraților, mă duc... încerc să evadez,
Cărare-mi iau, ascunsă, prin codru, spre Hodin,
Că sunt român și-s mândru, în veci nu-ngenunchez
Drapelului german, nici nu mă-ntorc în chin.

De veți veni cu mine, nu vă promit scăpare,
Dar de-om muri tuspatru, muri-vom încercând,
Nu suntem trădători și-aceasta nu-i trădare!"
Rostește-Achim, în șoaptă, adevărat cuvânt.

"Vin și eu..." zise-Arsene cu graiul emotiv
Privindu-mă pe mine de parc-ar cere voie.
Grigorie-i aprobă: " ...Preabunul Milostiv
O să ne dea putere precum i-a dat lui Noe."

"De-om merge-nspre Hodin, vom fi executați
Sau putrezi-vom toți în lagăr și-nchisori,
Cum vom pleca de-aici, cu toții căutați
Vom fi, confrații mei, că suntem dezertori.

Ne îndreptăm spre casă, ne vom feri de arme
Indiferent că luptă sub steag de aliat.
Nu vom păși pe dealuri sau pe înalte coame,
Vom ține doar pădurea cu ramu-ncețoșat.

Acum luați tot ce se poate... muniție, mâncare
Și pături si chibrituri...Să nu ne prindă zorii
Și-n liniște deplină, când vântul suflă tare,
Ne furișăm în gerul și-n negura ninsorii".

Întocmai și făcurăm și ne aflarăm iară
Hoinari pe drumul greu de patimi si îngheț,
Cu ranițele-n spate și încă o povară
Că aliații noștri ne-au pus pe viață, preț.

======


În Donetsk să ajungem și-nspre Odessa apoi
Ascunși în umbra rece a codrului uscat
Trudim, purtând în inimi, mizerii din război
Neșterse de zăpada ce cade ne'ncetat.

Trec săptămâni întregi și corbii dau târcoale
Pe ceruri strânse-n jale de vuietele iuți
Din lut se-nalță ceața, ca fumul din furnale
Pe ochii sterpi de iriși, în chinuri abătuți.

Dormim pe rând... aievea si-n visele de-o clipă
Ne mai hrănim ambiții cu chipuri ce apar
De mamă, de nevastă sau de copii în prispă,
Zâmbind în nopți de vară, în clar de felinar.

Eram cu-Achim în față, croind cărare-n noapte,
Grigorie și-Arsene rămaseră în urmă
Deodată, auzirăm o rugă printre șoapte
"Împușcă-mă, Arsene!...durerea mă sugrumă.

Picioarele în ghete mi-au degerat de-o vreme
Și palmele-mi sunt vineți, nu le mai simt de ieri
Hai, curmă-mi suferința și Domnul din edene
Îți va ierta isprava, de moarte îmi oferi!

Vă sunt o grea povară în drumul către casă,
Nu pot a vindeca nici îngerii, nici sfinții
Un trup ce putrezește în friguri sub cămașă,
Nici cugetu-mi secat de dor și de ambiții."

Copilul, tremurând, cu lacrimi pe obraji
Își îndreptă pistolul spre fruntea-i istovită
Dar n-a putut să tragă, nu a avut curaj
N-avea nici bărbăția, nici inima călită.

"Achime, frate drag, un glonte îți implor,
Pe drumul către casă eu nu mai pot păși
Nu mă lăsa în chinuri și-n agonii să mor,
Trimite-mă la Domnul!... păcate-oi ispăși."

Și-atunci, Achim, în plânset, cerând la cer iertare
După o stinsă rugă și ultimul închin
Îl împușcă pe preot... Ce crunte, ce amare
Trăiri, au fost acelea în care-a zis: "Amin!"

L-am îngropat cu pietre și drumul ne-am urmat
Ne biciuiau, în gânduri copacii aplecați
Și mii de lacrimi calde în iarnă am vărsat,
Dar n-au topit zăpada ce i-a-nghițit pe frați.

Doar trei infanteriști, ciuntiți în minți și-n inimi,
Colindători prin drame, doar noi suntem rămași
Pe trupurile noastre din cer cad heruvimii
Uciși de gloanțe-arzânde, trimise de vrășmași.

Nu ne luptăm cu rușii, nu ne luptăm cu nemții
Am dezertat spre casă, n-avem război cu ei
Dușman ne e pădurea, dușmani ne sunt nămeții
Ce ne ascund speranțe, ce ne îngroapă zei.

Suntem aproape-ajunși la Donetskul rusesc
Sleiți, împovărați de sorții blestemați.
"Tre' să scăpăm de haine, de strai milităresc
Și-apoi pe străzi în umbră, umbla-vom, deghizați.

Furați de e nevoie, ca să ne umplem sacii
Și vă feriți de ochii ce par bănuitori,
Ne despărțim acum...Să nu uitați copacii,
C-aici ne vom întoarce și vom pleca în zori."

Și, despărțiți pe străzi, călcat-am trotuare
În noaptea-aceea rece, în haine de civil,
Stăteam la cozi ca muții, să căpătăm mâncare
Cu ciungii și bătrânii, la ușă de azil.

Cotrobăiam prin ghene, desaga s-o umflăm
Cu resturi și conserve rămase jumătăți
Și-n dimineață, tustrei, în codru ajunsărăm,
Ca să pornim la drumul în chin și greutăți.

Arsene-atunci ne zisă cu glasul lui umil:
"Voi m-ați salvat din iaduri, m-ați apărat de greu,
Mi-ați fost părinți în fronturi, iar eu v-am fost copil,
Dar nu mai vin acasă, rămân aicea eu!

Furam dintr-un bordei, tăcut, în miez de noapte
Și sacul mi-l umpleam cu multe-mbucături
Când am simțit o țeavă de pușcă-nfiptă-n spate,
Credeam c-atunci sfârși-voi, credeam că voi muri.

Dar nu a tras moșneagul, a stat și-a ascultat
Pățaniile noastre, și tot ce-am suferit.
Și-a plâns și el, sărmanul, de cât am îndurat,
Mi-a zis să stau cu dânșii, că fiul le-a murit.

Ei sunt din Bucovina, sunt moldoveni bătrâni,
Sovieticii, de milă, în pace i-au lăsat
Și nemții, cât de diavoli și cât sunt de hapsâni,
I-au ocolit de gloanțe, de moarte i-au cruțat.

De vreau, ei mi-au promis odaie-n casa lor
La margine de-oraș, ferită de soldați
Și când va trece iarna și drumu-i mai ușor,
Mă voi întoarce-acasă, la mamă și la frați.

Eu stau aici o vreme, ca să îmi vindec gânduri
Pe drumul prin infern, prin gheață și dureri,
Am îndurat prea multe, am inima în frânturi
Nu voi ajunge-acasă, muri-voi nicăieri..."

"De crezi ca e mai bine și vrei ca sa rămâi,
Să faci, copile-ntocmai, dar ține bine seama
Să nu sfârșești în humă, cu flori la căpătâi
C-aici nu te vor plânge nici frații tăi, nici mama"

Și l-am lăsat pe-Arsene și am plecat la drum
Decât doi bieți ostași, drumeți pe căi amare
Printre cortini de ceață și grele, ca de plumb,
Croiam în ochi izbândă, prin iad croiam cărare.

Era pustiu și frigul ni se juca în carne,
Pădurea ne bătea pe fețe c-uscăciuni
Ni se-arătau în cale iluzii și morgane,
Purtate-apoi în zare, de vânturi și furtuni.

Mergeam aproape morți, în inimi sfârtecați
Și trupurile ude se transformau în gheață
C-am îndrăznit să credem, fusărăm aruncați
La graniță de lumi, de moarte și de viață.

"N-avem noroc, Achime, sfârși-vom și noi doi
Precum Grigorie, străpunși de iarna asta grea,
Trecut-au lupte-amare... mai crunt e ăst' război
Ce-l ducem cu furtună, cu viscole și nea."

=============

Am îndurat tortură sub aripă de demon
Și iată c-ajunsărăm la margine de țară
Cu trenul, din Odessa, ascunși într-un vagon,
Spre România mergem, spre-a noastră primăvară.

Sub ruptele paltoane, sub hainele civile
S-au vindecat metehne, trecut-au și dureri
Și-au înviat speranțe, strivite sub șenile
Și îngropate-n codru cu fulgii grei, mizeri.

Văzut-am prima oară un zâmbet la Achim
Zâmbeam și eu, aievea, prin paie tolănit.
Când vom ajunge-acasă, jurat-am să-i cinstim
Pe frații, care-n lacrimi, sub arme au murit.

Vom povesti o viață cu stimă și onor
C-au fost ca noi...tot oameni și fii și soți și tați,
Trimiși într-un război ce nu era al lor.
Batalionul trei... de îngeri, nu soldați.