noi eram copiii din carton ai planetei
căutam o redută în care să ne lăsăm pijamalele dragi
părinții noștri erau mai tot timpul plecați de acasă
ducând cu ei la subsuoară păpuși tricotate la război
sunt oameni obișnuiau să ne spună dacă murim ne transferăm viața în ele
iar viermii vor amuți o vreme n-o să mai aibă ce să roadă la os
ni se înroșeau ochii de atâta plâns pentru că înțelegeam
ni se sfârșea chipul când priveam seara luna uscățivă cum își întoarce fețele spre noi
boceam ca babele pierduții pe front
de ce trebuia să ne mintă

îmi doream un obuz din care să zbor de una singură fără trup

facem parte dintr-un scenariu prost coraline
tu nu vezi ce număr mare porți la pijama
tu chiar crezi că ăștia ne iubesc
cine? mă întreba.
nu știam să-i răspund apoi tăcerea
veșnica tăcere în care se furișează lașul

mai târziu

un spânzurat mă privea de sus
cu ochii bulbucați scotea limba la mine
eu ce să-i spun?