stau singură în colțul meu. rece. aici, oamenii sunt mici și îi așez cum vreau. nu mișcă. dacă strig la ei, nu mișcă pentru că știu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o șuviță pe care o ard în fața lor. uneori, prind câte-o pasăre și îi smulg penele de vie, în fața lor o pârlesc de vie, și nu mă impresionează că se zbate, sângerează și țipă în loc să cânte. îi privesc pe toți, nu scap niciun gest, mă uit în ochii lor și mă luminez când văd puzderie de cristale lichide. se strâng unii în ceilalți pe măsură ce mă apropii cu o lupă să le examinez sentimentele. dar ele sunt așa de speriate că se ascund într-un colț mult mai rece decât al meu. așa că nu pot să le ard și pe ele. bățul meu de chibrit ar fi un guliver. mă mulțumesc doar cu pasărea din care continuu să scot sufletul. și cu oamenii mărunți, nedefiniți, estompați, care tremură. acuma știu de unde vine frigul. cum suie din călcâie până în creier. toți oamenii aceia urcă prin mine treptele unei scări de os și mi se lovesc de pereții cărnii care se mulează pe trupurile lor atât de reci încât nu mai simt nimic. pentru nimeni. mă zguduie pașii lor, mă dor oasele de apăsarea mâinilor, iar mersul mă înțeapă în inimă. continuă să urce până îmi ies din ochi și îi pierd, nu mai știu nimic de ei, rămân doar cu suferința, cu durerea lor, cu suspinele. ei pleacă, dar eu rămân.
și umbra aceea se apropie de mine și mă trage de brațe să mi le smulgă și îmi stinge țigara în podul palmei, pictează pereții cu sângele meu, intră în carnea mea și din mine se aude un țipăt. virgin.

(21 dec. 2011)