Vine o vreme când viața e o umbră
Cum este pământul pentru copaci,
Când sângele nu mai are răbdare cu inima
Și eu rămân pe urme, în spatele meu,
Alerg și nu pot să mă ajung.

Nici tu nu mă mai aștepti, pleci de nebună,
Lunatică, te cheamă stelele plutind
Cu rochiile albe peste păduri.
Ninsorile nu mai vin, păsările nu mai pleacă,
Învelindu-mi singurătatea în nemișcare
Sub o cupolă de care se lovesc îngerii.

Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă celor flămânzi.
Cuvintele-mi rămân pentru un poem-rugăciune
Prin care să mă lepăd de mine nevrednicul,
Apoi cu evlavie să pătrund în mine omul
Creat de tine Doamne, liber.