târziu în noapte, sub candela lunii
în odăița sfințită cu dor
își țese fecioara arniciul din suflet
alesului drag velință de vise
urzită demult în ziua plecării
sub formă de-adio ori ultim sărut
când gara, grăbită, pleca către front
și trenu-i rămânea ascuns în privire

de-un an așteaptă scrisoarea să vină
a adunat în suflet tot viscolul iernii
suspină în ladă trusoul de nuntă
neauzit doinește bătrânul lăutar
balada feciorului încorporat
norocul ei s-a încurcat în ițe
și-l cheamă din albu-i de mireasă
durerea și toată candoarea-i de fată

lângă icoană smerit busuiocul
la preacinstita în locu-i ‘nalță rugi
pe pânză încă o lacrimă îi pică
și spata o bate petală în floare
la fel ca ea timidă, de nu mă uita
din fir de gând i-nsăilează chipul
doar, doar s-o îndura de ei destinul
privește copila în gol și nu știe
că inul din pânza ce-o țese-i feciorul

poate că în zori când sulul va fi gata
s-o duce-n odăița mare de la drum
și obosită cămașa o să-i cadă
ca dezgolită de-o nevăzută mână
velința pudic peste ea-și va trage
apoi cu ochii-nchiși și în tăcere
cu toată patima o va iubi Ion