Stăm cîte doi, cîte trei, la o masă neagră.
La ușă bat cu furie cei care vor să ne plîngă. Se mai
ridică unul, ca dintr-o viață îndepărtată și
scrie pe ușă cu degetul proaspăt retezat:
Nu știți voi că aceia care plîng înăuntru se cunosc
între ei, chiar dacă se văd puțin sau deloc? Și
întindem mese și risipim pe ele fotografiile alor noștri.

Ies copii desperecheați din poze. Ies două păsări
care umplu încăperea. Ies mamele noastre strălucind
ca un șir de sori dar nu orbim cît să nu vedem
noaptea.