cea mai mare nedumerire a mea ești tu
adormită sub umărul unui câmp închis
în pleoapele unde odinioară atârna
un imens nimic
și un chip răsfrânt din înfățișarea pulpelor
femeilor mele voluptoase
care se lăfăiau
ca o primăvară renunțată în colțurile ochiului

de fiecare dată
două tăceri mai mici
îmi înnoadă creierul până la ultimul cuvânt
și nu se mai aude nici seara
nici tu zămislind

bărbați