La căsuța poștală
același praf, aceeași rugină...
După ani în care nu existam
pentru nimeni, iar numele nu
avea ecou pe nicio alee
părăsită de gânduri,
am aflat dintr-o broșură îndesată
pe fugă, galbenă
și tocită de lacrimi:
“timpul s-a rănit
pierzându-și aripile”.
Să plâng, să râd,
Să îmi vând visele, să le sigilez
În plicuri fără destinație?
Să uit că nu va mai fi mâine
iar Azi îmi va cânta pe umeri
nemurirea, pe acorduri
de liră mută ?
Mâine va fi un azi perpetuu
cu o rutină tot mai grațioasă
pe ceasul deja cuprins de
bucuria primită în plic.
Deja simt secundele gemând,
tremurânde, în așteptarea
minutului ce nu se mai naște.
Fluturii încep să își uite zborul.
Cui să arate dansul culorilor
Într-o lume care nu mai cunoaște
graba, fuga pasului
spre ziua incertă?
Mâine va fi un azi permanent
fără lacrimi în numele
acelui cunoscut “prea târziu”.
Se va rescrie istoria
exercițiilor de respirație...
...același praf, aceeași rugină,
aceeași căsuță poștală
uitată de expeditori.
Secundele trec...
a fost doar un vis.