Gardurile sunt verzi cand te uiți la ele de jos,
Și se pierd în imensitatea domeniului chtonic când încerci să le iei pulsul,
Simțite din inima pământului ele se reduc la curenți electrici și devin vii,
Mai vii decât ar fi putut fi dacă ar fi fost ridicate în continuarea pădurii,
Așa echilibrul natural este ținut în armonie,
Însă de sus gardurile capătă nuanțe de curcubeu,
Iar diferențele arbitrare stabilite de ochii noștri muritori
Se reduc la absurd, făcându-ne să credem că niciodată nu a existat vreun gard,
Așa cum nicio dovadă nu mai persistă în sol,
A ploii de vară care l-a udat cândva,
În afara semințelor care vor încolți în toamnă
De o parte și de cealaltă a gardului de acum înverzit,
Atunci când cortina vegetației va fi căzut,
Lăsând curcubeul să se reflecte pe pământ.