agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1365 .



Haina de dar (capitolul 16)
poetry [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [malena ]

2012-06-13  | [This text should be read in romana]    | 




În ziua cînd a plecat a venit să mă vadă. Pentru ultima oară am stat unul lîngă altul fără să ne spunem prea multe. Era însărcinată și vedeam că-i este greu. Nu eram în stare să-i spun ce simțeam, aș fi dat orice să rămînă la mine, aș fi dat orice să știu ce gîndește dar ca de obicei era tăcută și gînditoare. La fel ca în trecut, ea era cea care lua hotărîrile, eram din nou ca atunci cînd împreună petreceam zilele orientîndu-mă numai după cerințele ei. Tîrziu mi-am dat seama că ea căuta un sprijin, nu era persoana care s-ar fi rugat de cineva, era prea mîndră sau prea nesigură. Asta nu am aflat niciodată, știu numai că după plecarea ei mi-am dat seama ce pierdusem.
O neliniște mă cuprinsese, nu mai puteam dormi, ocupațiile zilnice nu mai aveau importanță, eram biciuit de grabă. Trebuia neapărat să aflu mai multe despre Abidemi, nu știam aproape nimic despre ea, nu-i cunoșteam rădăcinile și-mi spuneam că dacă voi afla de unde vine și cine a fost, voi înțelege poate mai bine taina lui Tamaa.
Cînd ea era la noi eram fericit fiind tot timpul împreună și chiar dacă uneori mă miram de felul ei de a fi alungam aceste gînduri acceptînd-o așa cum era. Eram prea tînăr, nu mă interesa trecutul, trăiam zilele din plin cu ea, ea care apăruse în viața mea pe neașteptate.
Rămînînd dintr-o dată singur m-am trezit, nu mai aveam pe nimeni și cea mai importantă persoană din viața mea dispăruse.
Înainte chiar dacă era la mătușa ei și mai tîrziu la bărbatul ei,o simțeam totuși aproape, legăturile dintre noi mai existau de la un capăt la altul al satului ca niște fire nevăzute.
M-am apucat să caut……

Datorită ocupației mele cunoșteam mulți oameni de prin împrejurimi, cunoșteam chiar persoane care trăiau multe sate mai departe de noi. Am pornit la drum încercînd să aflu de unde venea Abidemi și de ce se aciuise la noi.
Astfel am aflat că ea venea dintr-un sat de care nu auzisem niciodată și nimeni nu putea să-mi spună exact unde era. În acel sat necunoscut trăise Abidemi cu mama ei. Satul nu l-am găsit dar am întîlnit persoane care-și aduceau aminte de ele dar care la întrebările mele insistente amuțeau. Am înțeles numai că mama lui Abidemi fusese o persoană de care toți se fereau. Se spunea că era bîntuită de duhuri rele și nimeni nu vroia să spună mai mult. Frînturile pe care le aflam ici și colo încercam să le îmbin ca să pot înțelege ceva.
Cu frică și pe șoptite povesteau că mama lui Abidemi prorocea moartea și că de fiecare dată cînd ea spunea asta, nu după mult timp murea cineva.
Mă învîrteam în cerc și nu reușeam să aflu ceva clar, tot ce auzeam mi se părea exagerat, o cunoscusem singur pe Abidemi și era la fel de normală ca oricine.
Și totuși simțeam că ceva era mai mult în poveștile astea. Tamaa nu era o persoană obișnuită, de cînd se născuse avea un fel al ei de a fi care nu se compara cu nici un copil. Chiar cînd nu vorbea spunea multe cu ochii ei adînci și negri, se uita parcă prin tine și întotdeauna aveai senzația că nu-i poți ascunde nimic. Eu mă obișnuisem cu felul ei de a fi dar se pare că tocmai acest fel i-a adus mînia celor din jur. Eram convins că dacă ar fi rămas la noi ar fi fost mai bine pentru ea și poate ar fi fost și acum aici. Toate astea îmi treceau zi și noapte prin cap, mă învinovățeam singur, îl învinovățeam pe tata care o dăduse la alții, îmi făuream vise cum ar fi fost cu ea și credeam că-mi pierd mințile……..

Într-o zi a apărut la noi în sat un bătrîn care mă căuta. Auzise de căutările mele, nu știu de unde venea, nici nu vroiam pe atunci să știu, știam doar că are ceva de povestit despre Abidemi și mama ei. El a fost singurul care mi-a povestit totul fără să-i fie teamă.
Astfel am aflat că Abidemi și mama ei au trăit singure într-un sat de care în căutările mele nu auzisem. Dar tot așa am aflat că nimeni nu știa precis de cînd trăiau ele acolo și de unde veniseră. Un fel de mister le însoțea ca un fir roșu peste tot unde apăreau.
Pe mama lui Abidemi o chema Aini-alem ceeace însemna ochiul lumii. Cît de potrivit era numele acesta mi-am dat numai seama după ce am aflat mai multe despre ea.
Se spunea că avea darul de a citi în sufletul oamenilor.
Dar mai avea pe lîngă asta, darul de a știi ce se întîmplă cu persoanele pe care le atingea.
Ca să înțelegeți mai bine, ea dacă punea mîna pe cineva afla prin atingere dacă persoana aceea va mai trăi mult timp sau nu. Nu se întîmpla asta cu oricine, numai cu persoane care erau bolnave și nu mai aveau șansa de a se vindeca sau cu persoane care printr-un accident mureau pe neașteptate. Astfel ea prorocise la mulți războinici moartea care într-adevăr venea cel mai des la vînătoare sau la lupte. De multe ori ea vedea sfîrșitul foarte aproape oamenii speriindu-se văzînd prezicerea împlinită.
Din această cauză nu a mai vrut nimeni să aibă de a face cu ele și răzvrătindu-se le-au alungat din sat.
Abidemi era nevinovată, ea nu moștenise acest dar, se spunea că el vine din două în două generații și că numai urmași de parte femeiască se nasc așa.
Alungate din sat s-au aciuit la marginea unei păduri, vestea despre ele se dusese mai departe și nimeni nu dorea să le știe în apropiere. Dar multe necazuri s-au abătut asupra satelor de unde ele au fost alungate. Foarte multe animale s-au îmbolnăvit, s-au îmbolnăvit copii și bătrîni, au murit mulți de parcă un blestem se pusese deasupra lor. Nimeni nu știe dacă toate nenorocirile s-au întîmplat ca un fel de pedeapsă, nimeni nu mai vroia să vorbească despre ele de teamă să nu trezească demonii cei răi.
Într-o zi mama lui Abidemi se îmbolnăvise și nu după mult timp plecase în călătoria cea lungă. Abidemi a trebuit să-și caute un alt adăpost nefiind în stare să locuiască singură la poalele pădurii. Căutînd un loc unde să se aciuiască a ajuns la noi. Prin legătura cu tata s-a născut Tamaa.
Deci după socoteala mea, Tamaa moștenise acest dar de care ea nu știa.
Instinctiv a simțit că mama ei va muri și nu vroia să se mai atingă de ea la fel ca și de ceilalți oameni din sat care mureau misterios după cum spuneau ceilalți. Nu știu de ce Abidemi nu i-a spus toate acestea, poate a vrut să o lase să-și descopere singură darul, poate se gîndise că era prea mică și nu va înțelege iar după aceea nu a mai avut timp. Eu nu găseam nimic vrăjitoresc în toate astea, din contră, îmi dădeam seama ce luptă se ducea mereu în Tamaa care neștiind de darul care-l avea era pusă de fiecare dată în fața unor lucruri pe care nici ea nu le înțelegea.
Aflasem că acolo unde se mutase născuse, toți vorbeau de frumusețea noului născut care era o fată. Nici asta nu m-a mirat. Cred că înțelesese între timp ce dar neprețuit avea dar dintr-un instinct de autoapărare nu a mai arătat în afară ce simțea. Din cînd în cînd mai culegeam știri despre ea de la oameni care treceau prin satul ei și mai ales de la băieții ei care și acum locuiesc aici. Aflasem de Farai și de frumusețea ei renumită și nu mă miram deloc. Totuși cînd a apărut în fața mea nu-mi venea să cred cît de mare este asemănarea cu Abidemi, parcă timpul se întorsese înapoi și Abidemi stătea în fața mea. Într-o clipă tot trecutul s-a prelins prin fața ochilor mei trezind amintiri frumoase și în același timp dureroase.
Auzisem de legătura voastră mai spuse Mefume întorcînd capul spre mine, dar nu vroiam să accept ca fata lui Tamaa să plece de la ea. Este pentru mine o lecție prea tîrzie,mai spuse el cu un oftat răgușit sprijinindu-și fruntea în palme.
Liniștea din colibă se lăsase deasupra noastră ca o cupolă de sticlă. Ne aflam în interiorul ei, într-o lume care nu mai avea nimic comun cu realitatea de afară. Zgomotele din curte ajungeau la noi înfundate, erau departe de noi, străine și banale, ne învăluia o ceață prin care umbre dansau neliniștite.
Cred că am stat mult timp așa, Machungwa se trezise primul din amorțeala care ne cuprinsese și trăgîndu-și nasul se ridicase spunînd că aduce ceva de băut. Mefume se ridicase și el sprijinindu-se în toiagul lung și trecînd pe lîngă mine mi-a pus mîna pe umăr dorindu-ne mie și lui Farai numai bine. Eu încă nu-mi găsisem vocea, am dat doar din cap încercînd să mă întorc încet pe meleagurile reale.
Am ieșit unul după altul afară iar hărmălaia din curte, forfota și mirosurile de mîncare m-au adus într-o clipă cu picioarele pe pămînt. Farai care probabil pîndise tot timpul ieșirea noastră mi-a venit zîmbind înainte și frumusețea ei m-a izbit din nou ca și cum atunci o vedeam pentru prima oară. Probabil că o vedeam acum cu alți ochi, nu știu, știu numai că m-am simțit nespus de fericit să o strîng în brațele mele iar gîndul că va fi în curînd soția mea îmi dădea o stare euforică.
Andrei, spuse Farai, ce-i cu tine, te porți de parcă nu ne-am văzut de o veșnicie, lucru care mi se părea în momentul acela chiar adevărat. M-am făcut că nu știu despre ce vorbește și cuprinzînd-o de mijloc, ne-am îndreptat spre focul care trosnea spre bucuria copiilor care săreau fericiți în jurul lui. Machungwa apăruse și el uitîndu-se încurcat în toate direcțiile evitînd să ne privească în față. I-am făcut încet semn cu capul creînd între noi o înțelegere mută.
Alungînd toate gîndurile despre ce aflasem de la Mefume, m-am avîntat cu toată forța de care eram în stare în tumultul sărbătorii, promițîndu-mi în același timp să o mai văd o dată pe Tamaa înainte de a pleca spre casă. Serbarea care se aranjase în cinstea vizitei noastre a fost la fel de frumoasă cum o mai petrecusem și în satul lui Farai. Veselia și bucuria de viață pe care oamenii aceia o emanau era de invidiat, ei gustau din plin momentul, nu se citea pe fețele lor grija de mîine, nu se auzea o vorbă răutăcioasă, copii erau veseli dar nu obraznici, modestia lor mă bucura și întrista în același timp.
Ne-am despărțit cu greu de ei, soarele se retrăsese încet spre marginea cîmpiilor, lumina aceea roșie plină de mistere se așternuse din nou peste noi făcîndu-ne să vorbim mai încet. Simțeam pașii moi și înăbușiți ai nopții, pași pe care-i auzeam acum limpede prin urechile unei copile cu ochii negri.
Nu-mi ardea de vorbă, mă simțeam într-o stare ciudată. Eram fericit și nu eram, de fapt nu-mi lipsea nimic, îmi spuneam în mine, și totuși ceva lipsea, lipsea copila aceea deșteaptă și plină de mistere,copila aceea cu ochii mari și negri care-ți intra în suflet.
Căutam un pretext să ne oprim în satul lui Tamaa, sigur, Farai s-ar fi bucurat oricum, dar ce motiv aveam eu dintr-o dată să vreau acolo de unde nu am știut cum să fug.
Fără să complic mai mult lucrurile în capul meu, i-am propus lui Farai să ne oprim, lucru pentru care ea s-a bucurat îmbrățișîndu-mă recunoscătoare. Și Machungwa se luminase la față auzind hotărîrea luată.
Nu după mult timp am recunoscut din depărtare sătucul uitat de lume. Întunericul începuse să ne cuprindă din toate părțile și liniștea din jurul nostru pusese și pe noi stăpînire.
Machungwa lăsase mașina să ruleze singură, nu vroiam să facem prea mare gălăgie, poate locuitorii s-ar fi speriat de o vizită atît de tîrzie.
Într-adevăr, zgomotele specifice unei zile de sfîrșit se auzeau din căsuțele aflate aproape în întuneric. Era o priveliște ca în povești, un fum subțire se prelungea ici și acolo din vreo colibă, luminițe pale și mișcătoare tremurau tăcute printre crăpături, iar zgomotele somnoroase se prelungeau pe ulița părăsită.
Admiram priveliștea care îmi dădea o senzație ciudată, eram în mijlocul lor, îi simțeam atît de aproape, ceva cald și bun mă învăluia de parcă m-aș fi întors acasă. Însă o tristețe neînțeleasă mă cuprinsese, știam că nu îi voi mai vedea în curînd, mă legasem de ei, gîndul că nu puteam rămîne acolo era logic și în același timp îmi doream cu o deznădăjduire copilărească să se întîmple o minune și să rămînem.
Machungwa oprise mașina și aștepta răbdător să mă trezesc din visurile care mă cuprinsese. Am coborît cu grijă, eram recunoscător țărînei care ne înfunda pașii, pe undeva îmi doream să-i întîlnesc pe toți dar așa era mai bine.
Ne-am apropiat încet de coliba lui Tamaa care în întunericul care o cuprinsese arăta și ea ca o băbuță obosită.
Aplecîndu-ne ca de obicei, am intrat în coliba afumată, de data asta obișnuiți cu întunericul și văzînd imediat cum Tamaa în fața jarului aproape stins ne aștepta privind spre intrare.
Nu m-am mai întrebat de unde știa sosirea noastră, acum eram lămurit, m-aș fi mirat dacă nu ar fi fost așa.
Farai se aplecase ca de obicei cu respect în fața ei, eu încercînd stîngaci să fac la fel. Nu eram sigur dacă mișcările mele aveau naturalețea dorită, o vedeam pe fetița mică în fața mea, o priveam cu alți ochi și nu-mi mai inspira frică. Din contră, începusem să o îndrăgesc de cînd ne aflam deja pe drum, nu-i mai vedeam beteșugurile de femeie bătrînă, de fapt nu era bătrînă în adevăratul sens, se făcuse singură bătrînă renunțînd la o viață plină de bucurii. Doream să mă apropii de ea, să o ating, să-i dau de înțeles că o simt cu inima, căutam în gînd un copil neobișnuit, intrase în mine demult și de abia în momentul acela îmi dădeam seama de asta.
Ea mă privea tăcută, fața ei era liniștită și parcă renunțase să se mai împotrivească instinctului acela străin cum făcuse la început.
După un timp a închis ochii spunînd lui Farai ceva ce eu nu aveam cum să înțeleg. Nu am încercat să întreb ce spusese, nu știu la ce mi-ar fi folosit, vroiam să o păstrez în mintea mea așa cum se conturase după povestea lui Mefume. Nu mi-a dat mîna la plecare dar o înțelegere mută era între noi, ceva ce nici Farai nu simțea.
În drum spre hotel rămăsesem fiecare cu gîndurile lui, Farai pusese capul pe umărul meu și privea undeva în depărtare cu un zîmbet fericit pe față. Eu eram de data asta, pentru prima oară mulțumit că pot reflecta în liniște întîmplările care nu mai știam dacă le visasem sau le trăisem.
Machungwa conducea mașina cu grijă iar zgomotul motorului făcea găuri moi în mantia întunericului care se așternea cu sfială peste noi.
Ajunsesem mult prea curînd la hotel, încă nu făcusem nici un plan, aș fi dorit să iau o hotărîre asupra lui Tamaa dar eram în același timp sigur că ea nu ar fi venit niciodată cu noi.
Părinții mei stăteau pe terasă așteptîndu-ne, o lumînare într-un pahar pîlpîia timidă pe masă și trimetea fire subțiri de dansatoare gingașe spre cer.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!