Vai, cum zburdă păsărele, cum pomii-și nalță fruntea;
Cum se-adună apele în ropot și cum și-alintă luntrea!
Iar colo, floricele!...Ce-n mijloc de poieniță –
Strâng gâze milioane - pământu de-l răsfață.
Deasupra-le puhoi de stele ce-n cete răsună
Noroadelor cad dragi ca-ntr-amor să le supună.
Iar colo-a mea frumoasă, ce-o sorb într-o privire, –
Mândră cununa-și pune,– să știu de-a ei domnire!
Și cum se joacă, și cum m-ademenește,
Ni-i atât de dragă slujba ce-n vecie ne unește!

Ah! Cât de grea povara unei firi ce se arată -
În tot ce lasă vrăjii gust și chip de icoană - în tot ce-o poartă!
Ah, cât de greu mi-e toate să le-așez pe piept - apasă greu însuflețirea -–
Căci întruna își cer jertfa! Cât de greu mi-e să-ntrupez iubirea...