sunt o cizmă în care ghinionul și-a băgat picioarele
ca să facă plimbări lungi pe fața pământului
vorbele astea mi le-a trântit în urechi ani întregi
până când într-o zi
s-a întors acasă cu un braț de flori
o femeie tânără și frumoasă
nu te mai uita așa de la ea e ghemotocul ăsta de petale
sigur viața e o linie sinusoidală nu întotdeauna cumsecade
deasupra ori dedesubt e hotărâre nu întrebare
am întâlnit-o pe pod se uita în iureșul apei și zâmbea
îi răspundea alta una de plângea cu tot râul
am înțeles că sunt la mijloc că îmi doresc atât de mult
să fiu cu spatele spre apă
a oftat
ia pune-le într-o vază la mine în cameră
auzi că tot suntem atât de mulți
cum o să-l aleagă Dumnezeu pe ăla de-l duce primul la judecată
și deschide larg ferestrele să fie lumină