Doamne de ce n-am rămas
copil lipit pământului
să cresc crumpene în cuiburi
să mestec mămăliga la asfințit
porțile hapsâne ale orașului
m-au înghițit de-a valma
cu traistuța țesută de bătrânii mei
de atâta timp
am rătăcit în pantofi pingeliți
an de an de Bună Vestire
în veston cusut cu ață albă la căptușeală

manechinele din vitrine
îmi zâmbeau seara cu un aer astral
sub neoane colorate precum acadelele
cu peruci pudrate lucioase
ca vata de zahăr la carnaval
schimbând hainele și capetele
în fiecare anotimp

într-o zi am cules zece lei de pe trotuar
nimeni nu era alături
în afară de vântul ce izbea
chioșcul florăresei la colțul străzii
în altă zi am găsit zece lei în balcon
mi-am făcut cruce
fiindcă nu aveam cui să îi dau înapoi
a fost o zi cu soare de duminică

în cămara mea cu insomnii vechi
am dat ocol muntelui de sare
căutând înțelepciunea
mi-am lipit fruntea asudată la miazănoapte
am ciocănit ca în zidul plângerii
în timp ce oamenii dărâmau mereu
cupele pline cu șampanie
piramidele acrobaților
castelele din cărți de joc
cu asul de pică la temelie

pe străzi se aprind artificii în fiecare lună
eu țin în palmă o inimă de aur de trei grame
prinsă în lanț subțire
pe care n-o voi amaneta