Profesorul de idei de-a gata
vorbea în cuvinte sofisticate
cum ar fi: subtilitate sau sincretism.
Afară iarna dădea să vină,
prevestită de ciorile mai negre ca noaptea.
Îmi era dor de acasă,
de focul din sobă, de felinarul
de pe strada noastră, de sperietoarea
din vie, de gardul din lemn putred,
de mama împărțind covrigi colindătorilor,
de tata făcând berbec la proțap.
Mă gândeam la copilărie
ca la un colac de salvare;
când m-a trezit vocea profesorului
cu sonorități de capac trântit peste vise
ori de castron făcut bucățele,
vorbind despre mama sincretismului în literatură.
Mama lui de sincretism!
Eu fugisem demult înspre acasă,
îmi încălzeam rănile la focul din sobă
trăsesem cortina peste toate „ismele”.
Pe jumătate din felia mea de viață
se află o fabrică de rahat turcesc,
pe cealaltă jumătate s-a pornit furtuna.
Cele două jumătăți se află-ntr-o simbioză perfectă.
Cândva aveam și principii
care sunau aproape axiomatic,
cu care lătram la lume
precum un câine turbat.
Toate, dar toate, s-au prăbușit
sub amenințarea unui bărbat de demult
pe care-l văzusem – numai eu îl văzusem –
vărsând o lacrimă pe-o floare...