Se aude ploaia loială, mult-așteptată
Apa divină udând pământul prăfuit
De parcă cerul își eliberează sufletul vlăguit
Dupa ce a tăcut prea mult.

Te umple ploaia cu litri de liniste și-un sentiment uitat
Că toate sunt unite de-un singur fior
Și-o picatură plină trasează printr-un nor
Un vechi drum spre un lăcaș de cult.

Măruntă ploaia, și totuși puternică
Impune să fie ascultată, mirosită și simțită
Dar de data asta nu mai e nervoasă și nedormită;
Curge tihnit... cum nu te-ai mai simțit de mult.

Te-nalță ploaia în loc să te apese,
Te hrănește și-ți șoptește ușor
Că fiecare strop, ca tine,
E nemuritor.