am spulberat durerile altora cu încrederea că vor simți ceva, puțin, din durerea mea.
mi-am folosit cunoștințele întru progres, pentru momentul cînd dansul va învinge cruzimea.
intoxicat de jale de parcă întreaga lume și-a pierdut iubirea în tenebrele trupului meu,
am strigat, nu disperați, nu disperați, în întuneric vom cădea din nou.

suflet al meu, condu-mă prin temnițele tale lugubre, condu-mă prin porticurile tale
întunecate! părăsește-mă cînd nimeni nu va fi prin preajmă. pierde-mă în brațele putrede
ale melancoliei, lasă-mă să fiu mîncat de insectele vorace ale amărăciunii! am spart
toate oglinzile, am tulburat toate apele, de teamă că ei își vor aminti cîndva fața mea.

îmi voi dizolva durerile în timp, așa cum mica colină coboară și se transformă-n cîmpie,
încet, în timp, înșelînd ochiul ca o prestidigitație de efect a naturii, a timpului.
o tristețe de cereale neculese, pierdute pe cîmp, mă învăluie, o mîhnire prelungă,
o mîhnire cum timpul scurs în așteptarea vindecării rănilor, cicatrizarea ce nu mai vine.

vom lăsa fotografiile noastre să se vindece în locul nostru, vom lăsa pagini întregi de durere
să se purifice de durere în locul nostru, în ochii altor oameni învinși de tristețe; vom lăsa
jucăriile copilăriei altor copii, să sufere ei în locul nostru, vom lăsa locul preferat din crîșmă –
altor alcoolici, pînă se vor coborî pahar după pahar în fîntîna infinită și-amară.

cerule, tu lumină a zilei, tu lumină a nopții! lasăți-mă să-mi văd odată chipul în apă curgătoare!
dar nu, și nu, timpul nu vindecă nici o durere, cum nici o iluzie a fericirii nu poate învinge lumina
neagră a dimineților, cum nici un fel de îndulcitor de cafea nu pate vindeca interiorul amar
al cafelei, cum nici o păpușă nu poate zîmbi cu adevărat în mîna păpușarului trist.