cât roz poate încăpea în atâta întunecare
și care perete trebuie măturat cu privirea,
cât mai adânc
până la unghii și tălpi

uite, îți țipă sângele
și pe frunte îți sapă un rictus, atât de aproape de maluri,
el e zâna ta bună care nu te lasă să mori

un surâs face mai mult
decât orice altă paiață
care se laudă că s-a odihnit
în a șaptea zi de la facerea lumii,
iubito, aici sunt oameni care se balansează pe streșini,
singurul lor echilibru e dat de faptul că niciodată nu au fost fericiți

mori, mooori, această încăpere te strânge de gât
și fără aer te asemeni cu pădurile îngropate sub mâl,
e o întreagă cohortă de vaiete, fiecare mamă te plânge
închipuindu-și că tu ești fiul pe care niciodată nu l-a avut
aici e o altfel de liniște care ar putea
să geamă precum lehuzele fără lapte
la dracu, e o altfel de zi în care nici un roz
nu poate cuprinde atâta întunecare,
fiecare perete are numărul lui de plopi impari și stingheri

păpădico,
sub maluri îmi țipă sângele
și vrea să erupă,
cu el aș putea scrie tot atâtea istorioare despre depresii
și despre nopțile pe care le-am petrecut
cu picioarele goale,
în a șaptea zi am pus capul pe pernă
și mi-am zis că de-aici nu mă va mai mișca nici un marfar,
nici un idol, nici un alt miracol, o-ho!
în frunte-mi va crește un ochi care nu va vedea
decât ceea ce reflectă vitrinele, atunci când nu mai au
absolut, dar absolut nimic de povestit