Când m-ai lăsat să plec prăpăstii s-au ivit,
În jurul meu și-am pus, în ele, numai lacrimi;
Am vrut să îți mai spun de suflet și de patimi,
De zile și de nopți într-un destin cioplit.

Pământul a plecat, s-au răsucit copaci,
În florile de câmp nimic n-am mai găsit,
În argintul toamnei n-ai vrut să-mi fii iubit,
Eternele chemări s-au rupt în noi. Tu taci!

Peronul va fi gol, o temniță pe veci,
Pustiul se răsfrânge în pașii mei striviți;
Vom aduna secunde în versuri și, cuminți,
Trecem către iarnă prin râurile reci.

Zadarnice speranțe îmi sfâșie-n bucăți
O inimă cât marea în care am crezut
Că vei rămâne veșnic lumină și-nceput
De primăveri, când visul ne aștepta în cărți...