în zeama acestor boabe încă aștept
crăpăturile pământului să mă apropie
într-un fel numai de ele știut fără
să mă cheme pre numele Tatălui

ochiul meu abia dacă pune de acord
departele cu aproapele
poate că numai iarna ce repede vine
își numără fără greșalele noastre
umbrele
invariabil una lipsind

la arme! la arme – aș îndesa
neaua pe coș precum praful de pușcă
ce liniște s-ar coborî din lumina
străpunsă de ghiuleaua fierbinte
zilele și-ar construi scăzământul
din tremurul mâinilor tot mai avare

bocancii scâlciați ne mută către soare
iar stolurile-mi trec
prin tălpi precum un cui