de la o vreme încap tot mai greu în orice
în lumina reflectoarelor
în timiditatea debutanților
chiar și în cuvinte
tot ce rostesc izbește pereții și se întoarce

ar fi inutil să mă ascund sau să mă prefac plecat
spațiul pe care nu-l ocup pentru mine-i o groapă
desigur momentan umplută cu toreadori
la fel cum trupul meu e locuit inutil cu aer
descurajare a zborului
inspir
expir
conștiința acestui fapt intrigă
mă costumează într-un halat de var
ca și cum mi-ar fi pregătit o baie în lapte
sau o vizită într-un spital

în tot acest timp vocea răsună pe coridoare:
crezi că ești viu?
motiv pentru care îmi poruncesc: lasă-mă singur!
oamenii mă ocolesc din cauza ta
eu mă detest din cauza lor
toți ne prefacem că lumea ar putea fi mai bună

pozez în bolnav
deși au deghizat un taur
ce muget ar țâșni din mine dacă aș putea da frâu
liber împerecherilor eșuate
deseori chiar amețesc în preajma femeilor înalte
sau tremur ca un epileptic lângă mignone

tot mai greu
încap în orice cravata are siguranța ștreangului
degetele se zbat zadarnic să lărgească nodul
finalul nu e întotdeauna o cortină
la fel de bine poate fi un ac înfipt
într-o fâșie de mătase

cel mult aburul unei lacrimi
important este să dai de înțeles că nu îți pasă
cât a ținut piesa ai fost regele
clipa în care toți aplaudă în picioare
e singura sinceritate a speciei

toți îți zâmbesc
dacă moartea nu vinde bilete copiii celor vii
mor de foame