păpușile ce zâmbesc din cutii nu știu
niciodată ce vrei

tu poți liniștită să îți îmbraci lenjeria ta albă peste
dumnezeiasca ta piele ce sclipește
acum dintre așternuturi și ele
nu știu niciodată nimic

dacă floarea aceasta portocalie pe care o vei așeza
să rămână de veghe până când se va face
din nou
peste lume
un mare întuneric,
mai întins decât undele ghimpelui ființial...

hm, de ce îi spun ghimpe?
așa, uite, m-am îndrăgostit eu de tine ca de un poem
de-al lui nichita, ca de imensa lumină în care îți strălucesc
coapsele

așadar la ghimpele acela vechi de miliarde de ani
sau la umbra unui derviș zăpăcit,
care cândva te-a prevestit cu lacrimi în ochi,
acolo rămăsesem...

la floarea aceasta portocalie pe care tu desigur
o porți acum aninată acolo unde
se începe cupa sutienului,
la fel de nedumerită și ea ca o picătură de ceai verde

de fapt,
curburile sânilor tăi
zăpăcesc mâinile acestea de olar și nu te mai
știu duplica din pământ

nici eu nu știu ce să spun
cred că bomboanele fac acum circ printre boabele de piper
de ce?
numai tu știi să combini uneori legile dulcețurilor cu mirosul mediteranei

dacă mă rogi acum să plec,
se ascund piramidele
din nou
sub pleoapele unui zeu rece
și eu voi muri, desigur, pe drum.