M-ai smuls din întuneric și floarea genunii s-a stins în pieptu-mi de lut.
În soarele iubirii m-ai încălzit, ca-n zorii primei zile, demult.
Îngeri de slavă mă priveau cu uimire,
ca pe o tainică, neînteleasă zidire.
Fulgerele nopții îmi dezgoleau făptura,
plăpândă, murdară.
Din rănile mele curgea negru,
un râu de ocară.
Cum m-ai iubit pe mine, cel plin de-ntuneric și vină
și Te-ai coborât în țărână, Tu, Făptură Divină?
Răspunsul Tău a fost: să fie lumină!
Și roadele luminii din palma Ta le-am primit,
fiindcă atât de mult m-ai iubit.