am un gând bun pentru tine,
un gând ca o fluturare de mână
făcută de cei care au proteze cinematice în loc de brațe,
ca o fluturare de inimă
făcută de aceia care au iubit
până li s-au strepezit dinții

s-au trezit, într-o dimineață,
într-o peșteră unde nu mai era nimic de desenat,
nici aer, nici foc, nici lilieci care sondează, cu țipătul lor, memoria,
de la o linie electrificată la alta,
de la un perete la altul,
de la o așteptare la altă așteptare,
adică exact ceea ce viața, cu reperele ei atât de precise,
puse la fiecare 1.000 de kilometri,
îți oferă

te gândești că poți apăsa un buton și fie te resetezi, fie vei inventa o fereastră
prin care poți vedea până unde se poate muri,
de câte ori,
în câte feluri,
cum poți deveni un suport pentru lacrimi,
ca și când ți-ar crește streșini
și toată apa din cer ar vrea să te năpădească

azi, n-o să-ți propui să câștigi războaiele altora,
nu mai vrei decât un spațiu
alb și subțire,
imprecis ca picioarele unei zile amputate de la amiază

sinucigașii au o luciditate care te îngrozește,
îi vezi cum pot înfășura partea de timp de care se pot lepăda

aici,
plouă de milioane de ani,
plouă pieziș
și am un gând bun pentru tine,
în dimineața asta n-o să-ți spun în câte feluri îmi lipsești,
ci doar că încerc să mă adaptez
la viața trăită în gropile
din oceanul din fiecare

suntem ființe lacustre,
putem trăi într-o lacrimă,
în interiorul ei plin de sare și scrum,
ca într-o cămașă de forță,
numai de-acolo ne putem tângui
cât mai jilav
ca aerul care se precipită în înecați,
în legănarea lor atât de exactă de maluri,
uite, pe zidurile pline de apă
e o stare care ne transformă
în oameni fără trecut,
poate fi luată-ntre degete și aruncată, de trei ori, peste umăr,
ne spunem că e timpul să facem dragoste
ca și când ar urma să ne ștergem unul pe altul din memorie,
din piele,
din amfore,
de sub unghii

moartea ne schimbă pe ceva mărunțiș
și nu e un capăt de drum,
ci o nouă metamorfoză,
e-hei, o să-mi fie un dor teribil de tine pe lumea cealaltă,
măcar că ești partea mea de iad care poate fi suportată
la n-e-s-f-â-r-ș-i-t

și nu e decât o zi în care ți-ar plăcea să năpârlești,
începând de la oase și nervi,
pielea ta veche să poată fi întinsă la soare:
iubire, te-ai legat la șireturi,
te-ai legat?

curând, ne vom retrage în ceea ce ne suportă,
în ceea ce ne apropie de partea de realitate care ne aparține,
în cochilia pe care o târâm fiecare în spate,
sub măștile de după-amiază
din care zâmbim atât de convențional,
măcar să păstrăm o liniște care să ne poată uimi definitiv