E prea scurt zbuciumul flămând
și zâmbetul indiferent
al existenței.
Oamenii dansează în fiecare zi,
fiecare dansul și-l știe
în papuci din hârtie glase
cu diamante ciobite de praf
sau își vând emoții pe doi bani
în colț la librărie.
Între virgulă și asfințit
își plătesc factura la apă
și pleacă în drumul lor.
Se-ntind uneori pe iarbă,
își aduc soarele de acasă la pachet
și-l agață fix de cer.
Nu sunt nici înger
nici lumină târzie,
dar undeva, în cerul suspinelor,
în creier sau în adăpost de cuvânt
le-aș putea fi primăvară
cu vitrine de flori,
să le-adorm dureri amarnic scrijelite-n oase.
Ia un om în brațe și iubește-l
te va uita repede
vei fi o metaforă plictisită
în sertarele din sufrageria prea mică.
Iau cu ei ca lupii flămânzi
o parte din tine, un colÈ› udat de suflet,
o poveste nespusă,
poate cuvântul sărat de strălucirea sângelui
unei răni oarecare,
sau îți descompun inima în silabe
și se îndepărtează încet
pe holurile aducerilor aminte.
Condamnați sunt să toarne uneori noroi
între cele cinci degete ale mâinii
peste sinele obosit
și în fericire.