Mă cerți că povestesc prea mult
când nu ești dispus să asculți.
Mă cerți pentru prea multele-amintiri,
dar nu port eu vina…
Îngerul mă-ndeamnă!
Și-ntocmai cum un pianist își începe ziua
cu game, arpegii și-acorduri,
eu încep zilele cu amintiri, trăiri și regrete.
Trecutele iubiri vreau să le păstrez toate
ca pe niște flori presate-ntr-un ierbar;
pierderea lor, pentru mine-ar însemna moarte.
Cei care trăiesc doar clipa prezentă,
nu pot iubi cu-adevărat,
dragostea înseamnă lanțul întreg –
trecut, prezent, viitor.
Povestesc, visez, trăiesc și mă rog…
Spui că repetițiile sunt plictisitoare,
că efectul lor este invers.
Cunoști valoarea rugăciunii
în acest univers?
„Ce e mult, nu e bine,
dublând regula, ajungi la înjumătățire!”
Așa o fi? Eu nu te cred!
Nu mă mai certa! Vrei să știi părerea mea?
Memoria trebuie exersată toată viața!
Și-apoi, exercițiul ei este chiar un act justițiar,
binefăcător, înălțător.
Numai astfel te poți mișca cu abilitate
pe axa vieții, din prezent spre trecut,
din prezent spre viitor,
distanțele timpului mărindu-le,
cu dragoste îmbogățindu-le …
Știu, într-o zi va veni alt Înger și va spune:
De ajuns! Ce-i voi răspunde?
„Se va grăbi. Nu-ți va aștepta răspunsul!”
Da, e posibil, cinicul meu prieten!
Dar nu mă mai certa!
Lasă-mă să-mi trăiesc clipele
cum știu,
cât mai sunt încă viu!