Pasărea universului trece
bătând din aripile ei întinse,
fluierând, venirea toamnei atenționând.
Copacii dorind odihna,
cămările, cuinile închid.
Natura toată își ridează fața.
Smerite, crengile în rugăciune se-apleacă,
Binecuvântarea vântului primind.
Frunza-și schimbă culoarea,
se - aruncă din copaci parașutând,
cade pe pământ strigând: „Nimic nu mai sunt!”
Vântul o-aleargă, eu o strig:
„Frunză nebună unde vrei s-ajungi?”
Și frunza se rotește, grațios se rostogolește
într-un dans al asfințitului,
pregătind întâlnirea cu zeul Pământului.
Și cum să nu iubești sufletul toamnei?